Te priveam, erai ascunsă în penumbră, am înțeles atunci că nici lumina nu se mai poate lipi de tine, s-a retras din calea ta ca un martor timid care refuză să depună mărturie, mă plimb prin oraș, măsor străzile, arată totul de parcă l-ai fi cumpărat pentru a-l demola a doua zi, cărămidă cu cărămidă, amintire cu amintire, fără să lași în urmă moloz, doar umbre și goluri cu formă de tine, ești străvezie, nu translucidă ca sticla, ci doar absentă, uitată în penumbra ta ca un cuvînt lăsat pe limbă pentru a se învechi de la sine, carnea ta e coajă de vanilie, ochii tăi sînt globuri de aer pe care clopotele îl alungă din oră-n oră, ești materie respinsă de timp pentru că el nu mai poate măsura nimic din tine, fragilitate, sfidare autentică, corpul tău devine un detaliu birocratic care mă obosește.
Rece, parcă, dar foarte cald. Distant, parcă, dar adânc implicat. Alb și negru dar foarte pastelat. Dar ...rezultat...o simfonie de stări, de mirosuri, gusturi, gânduri. Una peste alta...o stare de bine, de om ... de viață...
Frumusețea textelor tale, Paul, e că le pot citi de parcă le-ai scris cu gândul la mine, deși știu că nu cu gândul la mine s-au născut.
"voi rămîne să-mi număr fricile ca pe niște monede dintr-o monedă care nu mai circulă".
Superb, mă înclin.
Uneori este nevoie de rămînere, se simte nevoia de atîrnare undeva, de ceva anume.
Rece, parcă, dar foarte cald. Distant, parcă, dar adânc implicat. Alb și negru dar foarte pastelat. Dar ...rezultat...o simfonie de stări, de mirosuri, gusturi, gânduri. Una peste alta...o stare de bine, de om ... de viață...
Cărămizi, una peste alta...