Printre trenuri

M-am trezit cu o pălărie de om bătrîn pe cap. Nu că aș fi altfel, nu că m-aș simți altfel, dar pălăria era oribilă. Vindeam flori de plastic în fața gării. Flori care nu vor să moară, știu bine lecția vieții și nu se lasă duse pe lumea ailaltă. Îmi place cafeaua. Nici fierbinte, nici rece, nici foarte tare, dar nici să fie zoaie de lighean, gara asta e plină de cafenele și de flori de plastic, de umbre și covrigi calzi, gunoaie și apă rece de ploaie care băltește. Printre șine.

Mi-a dăruit cineva o umbrelă oportunistă. Mi-a plăcut cum a numit-o. Uite, ți-o dau ție. Era o tînără brunetă, cu buze obraznice și ochi care striveau încet, fără grabă. I-am zîmbit. Oportunistă? De ce ar fi o umbrelă așa? Am luat-o. Am deschis-o. Am uitat să-i mulțumesc. Mi-a făcut cu ochiul și m-a rugat să am grijă de mine. Din milă, probabil. Un instinct matern greu de definit pe peron, la ora aceea atît de pluvială. Voi avea grijă. Voi face și terapie, unii spun că e obligatorie și că trebuie să practici cu o pisică în brațe. Rochița ei galbenă a foșnit și am pierdut-o printre călători. Nu o mai văd. S-a ascuns în liniștea metropolitană a dimineții.