Pîclă

Am vorbit toată ziua cu o umbră. A stat cu mine în cameră, am închis geamurile și am făcut cafea pentru amîndoi. Venise în casă trăgînd după ea un miros greu de pămînt și ceață. I-am întins o țigară. M-a refuzat în prima clipă, dar s-a răzgîndit și și-a umplut plămînii cu nicotină. A tușit, rușinată. Mi-a explicat cum reușesc umbrele să nu se lipească de ziduri, pentru mine e un subiect care m-a fascinat de cînd mă știu. Afară e ceață, abia se mai zăresc becurile stîlpilor de iluminat. Parcă-s o linie de licurici obosiți întinși de-a lungul străzii. Au scos, în sfîrșit, luminile de Crăciun. Nu se mai aud colinde. Nici tarabele cu castane fierbinți nu mai sînt. M-a întrebat umbra unde e bătrînul care vindea mănuși împletite lîngă parfumeria din colț. Nu-l mai văd nici pe el, e foarte adevărat. Nu i-am simțit lipsa. Doar o palmă caldă pe umărul drept. Mi s-a încălzit mîna, mi-a coborît fierbințeala spre cot. Cumva, nu știu prea bine cum, s-a aprins veioza din sare de Himalaya. Și nu mai mirosea în cameră a ceață.