Îmi este dor de zăpadă. Nu am mai văzut fulgi de peste douăzeci de ani. Țin geamul deschis, aștept, urmăresc norii. Degeaba. Aduc doar ploaie, foarte rar. S-a lipit seceta de sticlă, în aer e mult nisip, multă căldură. Se aude un acordeon din blocurile din față. Simt nevoia unei destăinuiri, dar îmi repugnă cuvîntul. Nu-mi plac nici confesiunile, am în minte imaginea spovedaniei sub poala popii. Acordeonul scoate din burduf un vals chinuit. Ploaie care nu mai ajunge, Buenos Aires, fum de țigară.
Ieri am spart o călimară. Am mutat niște lucruri din sertare și s-a izbit de parchet. Cerneala și-a făcut loc printre scînduri și a rămas acolo, rîde albăstrui spre mine, miroase a fier. Am vrut să șterg parchetul cu o cîrpă și am reușit doar să întind o pată imensă pe care nu o mai pot scoate. Acum am un ocean minuscul în cameră, trebuie să-mi instalez o trambulină și să plonjez atunci cînd simt nevoia să mă răcoresc. Voi lăsa geamul deschis, să intre fulgii și să se culce pe pată.
Cum ar fi să pot zbura, să mă pot mișca liber prin atmosfera pe care o cunoaștem cu toții, să dau bună ziua berzelor și să ne facem împreună cuiburi lîngă hornurile calde? Aș putea să planez peste orașele care dorm, să-mi tatuez pe braț liniștea opacă a străzilor pe care nu mai pășește nimeni. Mi-e teamă că la un moment dat aș putea ieși din atmosferă și că nu mă va mai trage nimic înapoi, am să dau din mîini, așa, fără rost, în toate direcțiile, iar în rătăcirea mea aș putea să mă lovesc de zei.