Ludwig

Intrasem în cameră clătinîndu-mă, cu un buchet de flori în mîna dreaptă. Nu păreau culese, ci smulse, scoase cu forța dintre pietre. Sînt pentru Beethoven, am zis. El mă privea, surd ca o scîndură, tulpinile atîrnau și ele ca niște sîrme moi. Nu l-am întrebat nimic atunci. Avea ochii injectați de oboseală, părul era mult mai vîlvoi decît în imaginile de epocă. Și îi sîngera o unghie. Horoscopul zilei spunea că polenul i-ar putea recupera auzul. Mă străduisem toată dimineața să culeg florile, deși eram sigur că e o prostie. Nimic nu l-ar mai fi scos din surzenie.

S-a uitat la mine, și-a mîngîiat lobul urechii, și a închis puțin gura. I se uscase de tot. A băut un pic de vin dintr-un pahar și mi-a cerut florile. Miroseau a amoniac, a carne crudă și a bemoli. Știi cum miroase la mine în salon? Nu, nu aveam de unde să știu. A pui de pisică, a Salieri mort și a ulei de candelă. A mai băut o gură de vin și a scos din buzunar un creion cu mină groasă. Auzul nu se mai întoarce, tinere. Dar se înmoaie în limbă, mi-a mai spus Beethoven și s-a întors cu spatele la mine. Prin geamul întredeschis se auzeau trecătorii și forfotul din piață. Undeva, cineva bătea într-o tobă din piele de vacă.