Înălțare și topire

Nu sînt capabil să-mi fie teamă de moarte, nu mă văd în stare, aș vrea să o percep ca pe o catastrofă sau ca pe o altă adolescență, o perioadă fără rușine, fără trup, fără obligații, stau pe o bancă cu bărbia în piept și încă mi-e cald, sînt un corp somnolent în bătaia vipiei și îmi trec porumbei pe sub tălpi, zburătoare care întotdeauna visează altceva decît noi, ăștia muritorii, ăștia care vedem culori și avem degete netede și ochi limpezi, spuneam că mă pregătesc să nu-mi fie frică pentru că tocmai ce am visat o fîntînă în care niciodată, nimeni, nu aruncă nimic, îmi lipsește bastonul în care nu mă voi sprijini prea curînd, porumbeii aleargă fără să lase urme pe nisip, le lipsește greutatea, oasele lor nu cîntăresc prea mult, așa ni s-a spus la școală, și tocmai pentru că oasele lor sînt pline cu aer se pot înălța și pot rîde de noi în neștire, trece pe lîngă mine o femeie tînără, mă privește, eu nu o privesc pentru că îmi place somnolența, i-aș lua mîna stîngă în palma mea dreaptă și aș așeza-o lîngă mine, să hrănim păsările astea fără simțul umorului…