Eschive

Ce nu ai aflat tu pînă la vîrsta asta minunată este că emoțiile știu cel mai bine cum se construiește o dictatură feroce, o menghină care îți aplică pe fiecare tîmplă descărcări electrice și te mîngîie apoi doar cît să te țină în viață, doar atît cît e necesar pentru a mai avea putere să alergi în spatele speranței.

Acolo, în menghină, în nepotrivirea aceea de care vorbești, se află lacrimi, doarme cosmosul și se nasc eclipse din coapse în fiecare secundă.

Vreau să aflu dacă amîndoi înțelegem paradoxul la fel. Am fi putut proba: să ne ascundem amîndoi după nepotriviri și să ne prefacem că nu știm nimic. Diavolul e bun să ofere numai detalii, nici noaptea nu mai dă sfaturi oricui. Aș fi fost un bun zilier la început, mi-aș fi dat toată silința. Iar tu ai fi pozat în femeia abilă. În stăpîna cîntarelor și a argumentelor.

De ce nu ar fi nepotrivirea doar o ratare pasageră a sinelui? Pentru că oamenii, poate golul din ei sau aerul uscat din sufletele lor, au hotărît altceva. De ce nu ar fi nepotrivirea o rezistență inocentă în fața diverselor eschive? Sau un spațiu sinistru, sărăcăcios, din care să plecăm fără priviri în urmă?

Ți-aș șopti doar trecerile mele de la tăceri suspecte la divagații entuziaste, dar ar fi alt paradox în lista pe care o am în față, un paradox pe care nu-l vom putea dezbate prea curînd. Îmi displace profund felul în care ai trucat comunicarea dintre noi. Acum nu cred că mai am de ales. Se mai poate schimba ceva?

Simt cum băieții de la Salubritate intră cu camioanele în inima mea și o curăță. Devine jovială, mai puternică.

Îmi iau zilnic tensiunea. Pastilele, la fel. Acum nu le mai ronțăi, le las să alunece în liniște. Vreau să-i fac speranței un lăcaș confortabil în care să locuiască, deschid ferestrele, intră aer rece, am dat jos pînzele insectelor și îmi bandajez mîinile. Sînt rupte. Am tot încercat să desfac multele capcane în care am intrat de cînd te-am cunoscut.